Sindromul impostorului sau „acel ceva“ care ne afectează percepția sinelui
Ți se întâmplă să fii felicitat pentru realizări profesionale, iar tu să răspunzi în genul „N-am făcut mare lucru, mi-am făcut doar treaba!“? Crezi că ai obținut succesul pentru că te-ai aflat la momentul potrivit, în locul potrivit? Îți este dificil să primești complimente? Te compari des cu cei din jurul tău și ți se pare că ei sunt mai deștepți decât tine? Ești rareori mulțumit de cum îți faci treaba și consideri că e departe de a fi perfectă? Ai o teamă constantă că ceilalți vor descoperi la un moment dat că nu ești chiar atât de capabil pe cât cred ei?
În cazul în care ți s-a părut firesc să răspunzi cu „DA“ la aceste întrebări, e momentul să iei în calcul faptul că te numeri printre cei care manifestă sindromul impostorului. Termenul nu sună deloc măgulitor, însă gașca e mare și selectă. Cuprinde și nume sonore, oameni la care nu te-ai fi gândit că s-ar mai putea îndoi de calitățile și capacitățile lor, după ce au beneficiat de un nivel înalt de recunoaștere publică.
Călătoria impostorului: umbrele succesului
Michelle Obama, una dintre cele mai apreciate femei ale zilelor noastre, a spus, în turul pentru promovarea cărții autobiografice Povestea mea, că încă se mai simte precum un impostor și că, probabil, acest sentiment nu o va părăsi niciodată definitiv.
Umanista și mult îndrăgita Maya Angelou a rostit un gând cel puțin surprinzător pentru cei care o apreciază: „Am scris 11 cărți, dar de fiecare dată mă gândesc: «Ah, de data asta vor afla! I-am păcălit pe toți, dar acum sunt pe cale să fiu descoperită.»“
Michelle Pfeiffer, Kate Winslet, Emma Watson, Tom Hanks, Seth Godin… sunt doar câteva alte nume celebre despre care ai putea spune orice, în afară de faptul că nu își merită realizările. Însă, cu toate confirmările și reconfirmările, ei continuă să se simtă ca niște impostori, care beneficiază de aplauze și admirație fără să le merite cu adevărat. Poate că sună a modestie, dar nu vă lăsați păcăliți de această interpretare.
Mulți dintre oamenii de succes împărtășesc un secret: în profunzime se simt ca niște escroci și au convingerea că realizările lor se datorează, pur și simplu, unui mare noroc. În ciuda faptului că nu există dovezi care să susțină o astfel de credință, ei se simt deseori copleșiți de sentimente de nesiguranță sau îndoială de sine. Pot chiar să nu considere că nivelul pe care l-au atins se încadrează la „succes“, pentru că și-au programat setul de standarde astfel încât să valideze doar realizările ieșite din comun ale celorlalți.
Sindromul impostorului nu are o încadrare clinică, ci este un tipar psihologic prin care un individ se îndoiește de propriile realizări și trăiește cu o intensă teamă că va fi expus public din cauză că a comis o mare fraudă. Iar dacă trăiești în papucii unui asemenea „impostor“, este de așteptat să te confrunți cu o neputință de a-ți asuma inteligența, abilitățile, munca și rezultatele obținute. În funcție de intensitatea cu care se manifestă această experiență, există un risc corelat – acela de a fi acompaniată de anxietate, stres, depresie, predispoziție pentru dependența de alcool, tutun, droguri sau alte comportamente de risc.
Sindromul impostorului poate fi devastator prin orgia de senzații agonizante pe care o stârnește în interior. Gândurile și sentimentele pe care le trăiește un asemenea individ sunt în totală opoziție cu părerea oamenilor din jur, motiv pentru care există mari șanse ca nimeni să nu înțeleagă și nici să nu valideze asemenea trăiri. Absolut firesc, pentru că, până nu afli că este un fenomen studiat și destul de larg răspândit, e greu de găsit o logică în faptul că un om minunat și un profesionist remarcabil chiar ar putea crede că nu merită nici iubire, nici apreciere.
„Nu sunt suficient de bun!“ este, cu toate acestea, o credință centrală a impostorului. Una care îl poate ține departe de bucuria succesului, dar și de o relație de cuplu împlinită. Deoarece sindromul afectează percepția sinelui, simptomele lui se extind în toate ariile vieții. Pentru a nu risca să fie dat în vileag ca escroc, ar putea prefera un partener sau o parteneră care să nu-l provoace intelectual sau emoțional, micșorându-și astfel riscul de abandon (presupus ca fiind iminent).
Îndoială în umbra succesului
În realitate, este foarte probabil ca cei care suferă de sindromul impostorului să nu aibă motive reale de a se teme de acuzația de escrocherie. Poate fi vorba de persoane pe care te poți baza oricând, pentru că preferă să muncească mai mult, să se documenteze mai bine, să țină cont de toate detaliile necesare, pentru a se asigura că excelează în tot ceea ce fac. Specialiștii consideră chiar că prezența sindromului impostorului este un semn de măreție (dar nu o condiție necesară!).
Pauline Rose Clance este cea care (alături de Suzanne Imes) a studiat pentru prima oară prevalența acestei experiențe interne. Cartea ei, The Impostor Phenomenon, este o colecție impresionantă de povești ale unor oameni afectați de senzația de impostor, pe care i-a ajutat să își schimbe credințele și percepțiile, astfel încât să își poată gestiona frica ce le bântuia succesul. Într-o asemenea situație, un psihoterapeut informat se poate dovedi un ajutor de nădejde.
Pentru a determina dacă ai sau nu caracteristici de impostor și, dacă da, în ce măsură ești afectat, poți accesa aici testul Clance Impostor Phenomenon Scale (CIP).
Articol publicat pe Pagina de Psihologie pe 15 februarie 2019
